Există puține calități pe care oamenii le admiră mai mult decât autenticitatea. O căutăm în prieteni, în profesorii pe care îi respectăm, în liderii pe care îi urmăm și în oamenii pe care alegem să îi iubim. Îi încurajăm pe copii să fie ei înșiși, iar atunci când întâlnim pe cineva care pare să trăiască după propriile convingeri spunem, aproape instinctiv, că este autentic. Și totuși, există un paradox greu de ignorat: în aceeași societate care spune că prețuiește autenticitatea, cele mai multe recompense ajung adesea la oamenii care se abat cel mai puțin de la regulile nescrise ale grupului. Elevul care pune prea multe întrebări este considerat dificil, angajatul care contestă procedurile este privit cu suspiciune, artistul care schimbă regulile este adesea respins înainte de a fi admirat. Iar omul care își schimbă radical viața este întâmpinat, de cele mai multe ori, cu îndoială înainte de a fi felicitat.
La prima vedere, pare o contradicție. Poate că nu este. Poate că societatea nu recompensează conformismul pentru că disprețuiește autenticitatea, ci pentru că orice comunitate are nevoie, înainte de toate, de predictibilitate. Orice grup funcționează pe baza unor reguli, fie că sunt scrise sau doar presupuse. Familia, școala, compania, comunitatea sau statul nu pot exista dacă fiecare om decide, în fiecare clipă, să reinventeze toate regulile după propriul plac. Stabilitatea apare atunci când comportamentele devin previzibile și conformismul oferă exact această previzibilitate. Autenticitatea, în schimb, introduce întotdeauna un grad de incertitudine. Nu știm ce va spune omul autentic, nu știm dacă va accepta compromisul, nici dacă va urma direcția majorității. De aceea autenticitaea este admirată ca idee, dar întâmpinată cu prudență atunci când ne confruntăm cu ea.
Fie că recunoaștem, fie că nu, de multe ori resimțim în oase una dintre cele mai profunde nevoi umane, aceea de a aparține. Nu este greu de înțeles de ce. De-a lungul întregii istorii a speciei umane excluderea nu însemna doar singurătate, însemna un risc real pentru supraviețuire. Poate că de aceea conformismul nu este doar o alegere culturală, ci și o strategie psihologică. Ne adaptăm pentru a fi acceptați. Ne temperăm opiniile pentru a evita conflictul. Râdem la glumele grupului chiar și atunci când nu ni se par amuzante. Uneori spunem ceea ce se așteaptă ceilalți să spunem nu pentru că am renunțat la identitate noastră, ci pentru că apartenența are un preț. Există însă un moment în care această adaptare începe să coste mai mult decât beneficiul pe care îl aduce - clipa în care omul nu mai știe dacă trăiește după propriile valori sau după așteptările celor din jur.
Privilegiul unei vieți, credea Jung, este acela de a deveni cine ești cu adevărat. Formularea pare simplă, dar în realitate ascunde una dintre cele mai dificile sarcini ale existenței. Nu este ușor să descoperi cine ești atunci când ai petrecut ani întregi încercând să fii omul pe care ceilalți îl aprobă. Oare nu de aceea autenticitatea este atât de des confundată cu excentricitatea, deși cele două nu sunt același lucru? Autenticitatea nu înseamnă să contrazici regulile doar pentru a demonstra că ești diferit. Nu înseamnă să transformi impulsul în virtute și nici să respingi orice convenție. Înseamnă să existe o potrivire între ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci. Dar, cum spuneam, această coerență vine cu un cost: omul autentic îi obligă și pe ceilalți să își pună întrebări, iar prezența lui tulbură echilibrul grupului nu prin agresivitate, ci prin simplul fapt că arată că există și alte moduri de a trăi.
Marile schimbări au început aproape întotdeauna cu oameni care, la vremea lor, au fost considerați incomozi - istoria îi numește vizionari. Contemporanii lor îi numeau adesea încăpățânați, excentrici sau periculoși. Există, se vede, o diferență importantă între felul în care privim trecutul și felul în care privim prezentul. Ne plac rebelii, dar mai ales după ce au avut dreptate. Galileo este admirat astăzi pentru curajul lui. În timpul vieții, însă, convingerile sale au fost privite ca o amenințare la adresa unei ordini deja stabilite. Van Gogh este considerat unul dintre cei mai importanți pictori ai lumii, dar a murit fără să cunoască recunoașterea pe care i-o acordăm astăzi. Istoria are obiceiul de a transforma disidența în eroism, în timp ce prezentul o percepe, de cele mai multe ori, ca pe un inconvenient. Dar poate că adevărata tensiune nu este între autenticitate și conformism, ci între două nevoi în egală măsură legitime: nevoia individului de a rămâne fidel propriei conștiințe și nevoia comunității de a-și păstra coeziunea.
Niciuna dintre ele nu poate fi eliminată întrucât o societate alcătuită doar din oameni conformiști ar înceta, probabil, să mai evolueze. Dar o societate alcătuită doar din oameni care refuză orice regulă ar înceta, probabil, să mai funcționeze. Civilizațiile se dezvoltă tocmai din tensiunea dintre aceste două forțe. Ordinea conservă, autenticitatea transformă. Acesta ar putea fi și motivul pentru care oamenii continuă să admire autenticitatea chiar și atunci când ezită să o recompenseze. În adâncul nostru știm că fiecare progres important a început cu cineva care a avut curajul să gândească altfel. Dar știm și că orice schimbare autentică tulbură, pentru o vreme, ordinea pe care ne-am obișnuit să o numim normalitate.
În definitiv, este posibil ca autenticitatea să nu fie opusul conformismului ci un preț pe care îl plătește omul atunci când alege să nu mai trăiască exclusiv după scenariul scris de ceilalți. Iar societatea cere ca această plată să fie făcută nu pentru că nu îi recunoaște valoarea, ci deoarece o privește cu prudență. Pentru că orice om autentic aduce cu el o întrebare pe care nicio comunitate nu o poate evita la nesfârșit: dacă el poate trăi altfel, atunci noi de ce nu o facem?
- RN