Există un soi de sertar pe care îl are aproape fiecare om. Uneori se află într-un birou, alteori într-o cutie din pod sau într-un dulap pe care îl deschidem rar. Înăuntru nu se găsesc nici comori, nici lucruri valoroase: un bilet de tren, o scrisoare, un breloc, o fotografie, cheia unei case în care nu mai locuiește nimeni cunoscut, un ceas stricat, o scoică adusă dintr-o vacanță peste care s-a așternut uitarea. Privite din afară, toate par lipsite de utilitate, însă ne este greu să le aruncăm. Nu pentru că avem nevoie de ele, ci pentru că, într-un fel greu de explicat, simțim că ele încă au nevoie de noi. Suntem obișnuiți să credem că păstrăm obiectele fiindcă ne amintesc de trecut. Poate că adevărul merge puțin mai departe. Poate că în sine nu păstrăm obiectele, încercăm să păstrăm relația pe care o avem cu omul care eram atunci când ele au intrat în viața noastră. Un bilet de concert nu este doar o bucată de hârtie, este dovada că, într-o seară, am fost într-un anumit loc. Că am cântat, că am râs. Sau că eram altcineva decât suntem astăzi. Obiectele au un fel ciudat de a păstra timp - nu timpul din calendar, timpul trăit. De aceea există lucruri pe care nu le-am folosit de douăzeci de ani și totuși nu ne putem despărți de ele. Nu ne mai sunt necesare, nu mai avem nevoie de ele, dar aruncându-le am rămâne cu impresia că ștergem o pagină din propria poveste.
Desigur, nu toate obiectele merită păstrate. Uneori, ele devin poveri. Alteori, rămân doar din vinovăție sau din teama că vom regreta. Însă există și obiecte care continuă să aibă un rost, chiar dacă nu mai au o funcție: ele ne spun cine am fost și, uneori, cine am devenit. De aceea oamenii se opresc în fața unei cutii vechi și rămân câteva minute privind lucruri pe care nu intenționau să le caute. Nu caută obiectele, se caută pe ei înșiși.
Există un motiv pentru care, după moartea cuiva drag, adesea primul lucru pe care îl atingem este un obiect care-i aparținea - o cană, o pereche de ochelari, o haină. Știm foarte bine că omul nu mai este acolo, dar prin asemenea gesturi, pentru câteva clipe, apropierea pare posibilă. Pentru că obiectele nu păstrează oamenii, ci urmele întâlnirii cu ei. Acesta ar fi unul dintre cele mai puțin observate roluri ale obiectelor. Ele nu opresc timpul, nici nu îl întorc, dar îl fac locuibil, îi dau formă și îl lasă să fie atins. De aceea fotografiile sunt puse în rame, verighetele sunt purtate ani întregi, copiii dorm cu aceeași pătură și unii oameni păstrează, zeci de ani, un bilețel pe care altcineva l-ar arunca fără să îl citească. Valoarea acestor lucruri nu stă în materialul din care sunt făcute, stă în povestea pe care o țin deschisă.
În asemenea cazuri se observă diferența dintre un obiect și un simbol: un obiect poate fi înlocuit, un simbol, aproape niciodată. O cană oarecare se sparge și poate fi înlocuită cu alta. Însă cana din care bunica își bea cafeaua în fiecare dimineață nu mai este doar o cană, devine un loc sau un timp. Aceasta este transformarea pe care o fac oamenii fără să își dea seama, din când în când iau un obiect obișnuit și îl mută din lumea lucrurilor în lumea semnificațiilor. Din acea clipă acesta încetează să mai fie măsurat prin utilitate, devenind măsurabil prin ceea ce păstrează viu. Păstrându-l, ajungem să deosebim ceea ce ocupă doar un spațiu de ceea ce păstrează un sens, întrucât viața nu e alcătuită doar din ce ni s-a întâmplat, ci și din urmele pe care alegem să le păstrăm. Tocmai pentru că în unele cazuri un obiect atât de obișnuit încât nimeni nu l-ar observa spune, în tăcere, cea mai importantă parte din povestea noastră.
- RN